Omul care a inventat foamea a trăit pe vremea când mațele încă nu învățaseră să ghiorăie. Asta era demult tare într-o țară cu nume de șnitel fără ou, pentru că nici găinile nu se inventaseră măcar, atât de demult era. Cronicarii timpului, bucătari sub acoperire care se plictiseau din lipsă de mușterii, au lăsat scris posterității, pe fețe de masă făcute din aluat dospit, că omul care a inventat foamea mânca toată ziua din pasiune. Avea vocație de mic, mânca bătaie zilnic de la mamă, tată, frați mai mari și chiar de la surori. În clasele primare mânca literele la orele de abecedar și cuvintele la cele de compunere. Ori de câte ori era certat, își înghițea limba cu poftă. Mai târziu a devenit mincinos. Și-a dat seama de asta în cofetăria unui turc unde intra prin efracție noaptea și mânca rahat cu gura plină. Mare mincinos, iacă-tă. Prin clasa a șasea a început să-l mănânce pielea și în loc să se scarpine, a mâncat-o și el pe ea. I-a plăcut. Ar fi mâncat tot timpul dar a observat că timpul nu se poate mânca. Atunci, a trecut la lucruri mai ușor de mâncat: leafa vecinului înstărit, zilele curioșilor care veneau să-l vadă, nervii învățătoarei și alte delicatese, dar foamea nu-i trecea deloc. Când a crescut, toate fetele din sat veneau la el să fie mâncate, majoritatea natur, că nu existau sosuri ori ulei. Le plăcea, așa că se mâncau și între ele, punând bazele instituției bârfei. Multe dintre ele s-au dus în excursie în insula Lesbos și acolo au rămas. Fuseseră contagiate cu foame. Încetul cu încetul, lumea a prins gustul datului din gură și înghițitului. Mațele tuturor au început să facă zgomot. Nu se știe cum, s-a dus vestea digestiei și s-au pus bazele traficului de suc gastric. Au apărut restaurante, meniuri, bucătari, făcălețe, șorțuri și chiar scobitori. Pacea mondială s-a dus pe apa sâmbetei. Tot cam atunci s-a inventat și setea, ca să fie necazul lumii total....