Zăpada este lumea ei, iar când s-a strâns în ea, ca un melc, m-am gândit la fulgii de afară, că nu erau destui, pentru ea, și atunci desigur, și eu m-am strâns, în mine, fără fericire, eram doar un sturz, struț, un fel de păun multicolor și cu aripile nemaivăzute, și nu găseam gramul de nisip lat sau poate deșertul potrivit mie, în care să îmi ascund lacrimile pline de lașitate, față de sine. Însă, dacă numai zăpada este lumea ei, și dacă ea se strânsese, în ea, prea mult...

Trebuia atunci să spun și eu neapărat câte ceva, cu semnificație, să fiu eu fântâna ei și numai pentru ea, să fac niște bulgări, cu ea, la margine de banchize și de foci, kilometri nesfârșiți unde puteam să fim numai noi două. Ca un semnal, făcut cu o lumină, în noapte, pentru ea. Apoi, după o clipire de gene, mă găseam lângă ea... Mă strânsesem, în ea... ”Revii? Ce faci, stai? Ce faci?” Știi, melcii aceștia mă sperie, atunci nu sunt oameni...” ”Să mergem amândouă, atunci, printre stânci, pentru oameni... Sau să stăm una pe lângă cealaltă, pentru că suntem dubluri, suntem un fel de surori, ca de sus... Ne strângem, în noi, ca grisul și ne punem o fundă mare albastră pe căpătâi.” Cine te-a dezamăgit? Spune-mi... Însă ea tăcea, lumea întreagă tăcea, cu ea, ca un spân, doar stelele erau sănătoase tun, era ca un vid care nu apucase să le apuce, încă, și care era cel mai tăcut, dintre toate. Să stăm una lângă cealaltă, dacă eu tot nu am apucat să îți spun, dintr-odată, prea multe, fulgii de zăpadă sunt de fapt ca un fel de Dumnezeu, mai mult decât orice îmi doresc niște bulgări, să dai în mine, cu ei, și un ceai cald, după aceea...