Era o senzație foarte plăcută cea pe care o simțeam acolo înăuntru. Mirosea a portocaliu chiar dacă nu prea vedeam nimic în afara unei lumini translucide și împrăștiate în fascicule inegale, ca niște fuioare de borangic mângâiate de o adiere. La răstimpuri dezordonate câte un zgomot mă dezechilibra și totul se întunecă din senin în timp ce mă învăluia o căldură adormitoare. N-aveam nici cea mai mică curiozitate pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla afară și totuși un impuls de neînfrânat m-a împins la a rupe cu toată viața mea anterioară și, odată cu ea, cu toată fericirea absolută. Am început să împing din toate puterile acel univers atât de drag până atunci, de parcă nu-mi mai plăcea, până ce am auzit cum pocnea și se rupea ca întreaga mea lume. Înaintam printr-un tunel de neînțeles. Am simțit un frig umed și albastru în momentul traversării și imediat am auzit cum m-a pălmuit un ochelarist gras pe fund. Inexplicabil, mama era acolo. Doar țipătul ei de ușurare împletită cu bucurie m-a oprit să nu-l bat pe doctor.