Îmi amintesc foarte clar deși s-au făcut treizeci de ani de atunci: Miraelena a ieșit pe ușă luându-și toată dragostea cu ea și părul negru ca smoala, tuns în stilul unui paj din poveștile medievale. Nici adio nu mi-a zis, nici că mă urăște, nimic. Am privit-o de la geam cum se îndepărtează cu o mână în buzunar, convins fiind că mergea la prăvălia din colț să-și ia țigări. Zece minute am stat lipit de geam, să o văd cum se întoarce, apoi o lună lipit de cartier, căutându-o, un an lipit de oraș și treizeci de ani, iată, tot prin lume, tot prin lume... Nu credeam, până ieri, că mai are aceeași tunsoare de paj dar cu siguranță mai fumează și are aceeași aparență de bibelou greșit așezat pe rafturile unei oțelării, cum îmi spunea ea că e lumea în care avusesem ciudatul noroc de a ne întâlni cu nouăsprezece luni înainte, dintre care optsprezece de amor nebun. Ieri s-a întors. Mi-au spus locatarii casei din care plecase și din care am plecat și eu la un an după ea, fără vreo ancoră rămasă în oceanul acelei case, acelui oraș, acelei țări. A intrat fără să scoată un sunet, a urcat la etaj fumând, ca de obicei, a întrebat de mine după ce nu a mai recunoscut nimic din lucruri și pentru că domnul și doamna Aguirre erau stană de piatră de uimire nu a insistat, a plecat cum a venit, cum era ea, un uragan cu tunsoare de paj, mereu fumând și mereu iubindu-mă dar rătăcindu-se uneori prin tăceri, timp, case, orașe, țări, ca orice iubită imaginară cu nume găsit pe vreo cruce hispano-portugheză veche de trei secole sau prin vreun roman de-al lui Zafon încă înainte ca acesta să-l scrie sau măcar să și-l imagineze, cum îi șade bine unui om ca mine, cu memorie făcută din dorințe și cu vise colorate de culori pe care nici curcubeul nu le știe.