Prima ezitare a călăului a venit într-o joi. A fost și ultima. Piața publică era mai plină ca de obicei deși ploua. La ghilotină îl aștepta o vrăjitoare. O sută de martori juraseră împotriva ei la proces, cu toții transformați de ea din bufnițe și ghionoaie în tineri și tinere de aspect plăcut și pene din loc în loc, ca amintire. Condamnata cu păr roșu de foc și pistrui strategic prezenți sub niște ochi mai verzi decât orice smarald l-a făcut pe călău să urce cât putea de încet cele trei trepte până la ea. Sus, a privit-o în ochi. Niciodată nu privea în ochi vreun condamnat dar vrăjitoarea avea magnet. Și atunci, privind-o mai intens, și-a amintit de copilărie, de mamă, de frați, de căsuța dintre dealuri și de puritate. Era pierdut și nu voia să se vadă, mii de ochi îl priveau cu speranța că le va oferi din nou, ca în ultimii treizeci de ani, spectacolul suprem cu sânge țâșnind nebunește din ghilotină și o căpățână rostogolindu-se pe trepte, uneori clipind, alteori parcă făcând ștrengărește cu ochiul către lume ori lăsând lacrimi în urmă în loc de sânge. Nu și în ziua în care călăul a ezitat pentru prima și ultima dată. Atunci, cu două minute înainte să se oprească ploaia, în uralele crescânde ale gloatei păcălite, călăul a tăiat funia care o încătușa pe vrăjitoare, a pus-o pe umăr cum pune un morar un sac de făină, și-a desfășurat aripile ieșite ca prin minune de sub veșmântul negru cu care mătura pământul și s-a pierdut în nori cu un zbor mai iute decât al unui șoim, într-o demonstrație de revers al puterii vrăjitoarei de a transforma păsări în oameni.