Într-una din acele nopți de smoală în care nu se văd nici gândurile, când nu ies din casă nici asasinii iar străzile dorm în pijamale, Mona Lisa își rupe rama, își lasă să-i alunece pânza pe sub ușă și iese în marele oraș. Are întotdeauna învoire de la Leonardo, să fie clar. Pe stradă, la colțul Luvrului, ascunsă de propriile-i dorințe secrete de domnișoară medievală, își aranjează părul, își reglează zâmbetul care a făcut-o celebră, își face o cruce mai amplă decât malurile abia ghicite ale Senei și se aruncă în vâltoarea secolului douăzeci și unu. Nu întârzie să se mire din nou, ca în fiecare noapte, de șinele de tramvai, de uriașele găuri în pământ ce conduc la metrou, de reclamele de led multicolore și de ciudatele calești de metal și sticlă, lipsite de cai, parcate la trotuare sau mișcându-se rotund, puține și însingurate pe bulevarde. Undeva în umezeala verde a unei stații de autobuz dezafectate, la o aruncătură de băț de cimitirul Père Lachaise, o așteaptă nerăbdător un tânăr cu hainele veșnic murdare de vopseluri de toate culorile. E pictor, ochii lui smaraldici și degetele pe jumătate transformate în pensule îl demască. Mona Lisa îl îmbrățișează ca de fiecare dată, el o sărută protocolar ca un francez din cărțile lui Balzac și fug să se ascundă într-o garsonieră de la parterul singurului imobil de pe stradă, o casă mai bătrână decât ultimele trei secole la un loc și mai lugubră decât castelul lui Dracula. În ea, de jumătate de an și câteva nopți, Pierre o așază pe scaun, în mijlocul încăperii, în poziția cunoscută de o lume întreagă din tabloul lui da Vinci și îi pictează prezența. A fost ideea ei din clipa în care s-a îndrăgostit de Pierre, client obsedat al muzeului, convinsă că el o va face mult mai bine decât bătrânul artist italian al Renașterii. Iar el a crezut-o.