Într-o după-amiază de vară, Narcis Bădărescu și-a fixat ochelarii de soare pe frunte (că tot era umbră în parc) și s-a pregătit să abordează prima țintă: Soneata, o domnișoară cu părul strălucind ca o pagină albă. S-a apropiat cu aer teatral, și-a scos carnețelul din buzunarul de la piept și a început: “Îți sar rimele-n suflet ca niște note… Ai ceva pentru mine, Soneata?” Dar Soneata și-a strâmbat buzele și a plecat mai departe, lăsându-l cu rimele nerostite și cu un aer de vers ratat.
Apoi, cu aceeași grație, a abordat-o pe Pastela. Și-a deschis fularul de mătase, s-a cocoțat pe un felinar și a recitat: “Ești tu, Pastela, pigmentul vieții mele…” Dar Pastela i-a răspuns cu un oftat: “Mai degrabă aș cumpăra un set de acuarele decât să-ți ascult versurile,” și a dispărut printre copaci, lăsându-l cu o paletă de rușine.
Urmă Gazela – sprintenă, elegantă, cu pași dansanți. Narcis s-a strecurat înainte, a scos carnetul și a strigat: “Aluneci în ritm poetic peste iarba mea de suspine!” Gazela a schițat un zâmbet ironic, a făcut un salt și a fugit zicând: “Mai mult hip-hop, mai puțin sonet, maestre!”
“Acum Rondeaua…” și-a zis Narcis, privind rotundul corp de admiratoare. S-a așezat la mijlocul aleii, a scos un extender de voce (închipuit, bineînțeles) și a urlat: “Vreau să-ți conturez cercul… cu cerneala sufletului meu!” Rondeaua a râs atât de zgomotos încât veverițele şi-au părăsit hrana și au fugit speriate. „Mai bine îmi desenezi cercul de la gogoși,” i-a spus ea și l-a lăsat baltă.
Când a zărit-o pe Meditația, cu ochii închiși și o floare de tei între degete, Narcis și-a implorat muza imaginară să-l inspire instant. S-a apropiat și a murmurat: “Eternitatea se aude doar în șoaptele tale, Meditație…” Dar Meditația a deschis ochii, i-a studiat carnetul de sonete improvizate și a izbucnit în râs: “Ai o muză mică, ca de țânc, și un ego cât un munte de nisip!” Și l-a lăsat cu... gura căscată.

Înfuriat și cu stomacul bombănind de foame, Narcis și-a amintit de Parodia, o doamnă cu părul alb ca paginile sale preferate… de bancuri. A invitat-o în parc, a comandat două beri și un castron cu alune. Parodia l-a privit cu ochi sfredelitori, i-a plătit nota și l-a întrebat: “Mai vrei sau mergem la mine să punem de-o... strofă, puiuțule?”
Și astfel, a rămas în compania Parodiei: singura care nu se grăbea să plece și plătea pentru o strofă în plus.