.....Și-acum simt atmosfera primei noastre întâlniri. Eu și Ștefan…Era sâmbătă
și se înserase roz-azuriu. Și el era emoționat. Îi tremura vocea și stângaci, mi-a
întins un parfum din gama „Anotimpurilor”, luat probabil, pe sub mână, așa cum
se lua câte ceva mai bun pe vremea aceea. M-a impresionat atât de mult, încât am
păstrat recipientul gol, mult timp. Era galant, era atent, era…bărbat. Avea
aproape zece ani mai mult decât mine și, un ochi mai atent decât al meu, atunci și-ar fi dat seama, că era un donjuan experimentat. Eu, în naivitatea-mi, am crezut c-am intrat într-un joc frumos, c-un tip interesant. - Sunt însurat și-o să am un copil. Te rog, nu renunța la mine. Mi-ești
dragă, mi-ești foarte dragă!
Printre săruturi și îmbrățișări năucitoare, vestea aceea nu m-a surprins. M-așteptam. Nu putea fi singur, n-avea cum. C-o inconștiență deloc blamabilă, pentru că nu mă maturizasem încă afectiv, căzusem în capcana acelui bărbat. Eram prea tânără ca să înțeleg și să cunosc limitele moralei. Îmi spuneam mereu,
că întâlnirile noastre, destul de rare pentru că trebuia să ne ascundem, nu puteau
să afecteze în vreun fel, relația lui familială. De fapt, eu percepeam totul ca pe un
joc, ce avea să se sfârșească foarte repede. Deși mă mulțumea și-mi alimenta
orgoliul, povestea cu Ștefan mă durea. Simțeam tot mai acut dezechilibrul, forța
malefică ce mă ascundea drumului drept. Orbecăiam prin propria viață, căutând
sensul venirii mele și nereușind să găsesc lumina, mă împiedecam de câte un
bolovan, primitiv și meritat pavaj al drumului meu. De nenumărate ori am
încercat să mă smulg vâltorii, dar de tot atâtea ori am renunțat. Ștefan nu a însemnat însă, doar o altă palmă a destinului. Rușinoasa alegere pe care o făcusem și pentru care aveam să mă condamn ani la rând, a fost mai mult de atât. În cele
mai grele momente, ca și-n cele mai fericite, mi-a fost alături. Ca-ntr-o căsnicie
tacită…