Înainte să devină o sirenă, Sedna a fost o femeie
Și era atât de liberă, atât de vanitoasă, de plină de energie,
Încât nu avea nevoie de niciun bărbat, trăia singură în feerie,
Și lumina singură încăperea cu lumina de pe fața ei vie...


Cânta singură în baie, pe holuri în castel, și se simțea doar așa vie,
Și bărbații erau cuceriți doar de frumusețea ei, dar speriați că era stranie,
Și nici unul nu s-ar fi aruncat după ea în apă, dac-ar fi știut că o-njunghie
Durerea înecului dat de părinții care îi interziceau mereu să scrie orice poezie...


Pețitorii veneau rând pe rând să-i ceară mâna la a ei familie,
Mama ei fusese multora amantă, și nu-și dorea o soartă stranie
Pentru-a ei fiică cu mintea parcă furată de tot ce voia să scrie,
Și cântecul acesta vrăjit despre tot ce nu poți avea face deja istorie...


Decât să fie unui muritor amantă, ca mama ei, Sedna voia să scrie,
Voia să își privească în oglindă chipul, și muză cumva sieși să-și fie,
Până a apărut el, vrăjitorul din castel, pețitorul acceptat de familie,
Și tatăl ei, dezamăgit de-a ei abstinență, o lăsă să fie dusă departe de glie...


Vrăjitorul o duse departe, acolo unde ghețarii vin din altă lume, și-o luă de soție,
Și era mereu plecat în călătorii, și când era acolo, o făcea să sufere ani o mie,
O rănea cu vorbele, trezea în ea haosul, violența, războiul și așa o nostalgie
Încât dorul de liniște o cuprindea, dorul de-a se întoarce singură să fie, în familie...