— Doamne, ce-aș mai schimba ceva în existența aceasta monotonă, am zis.
— Te-ai apucat de vioară.
Stăteam pe balcon ca două persoane rămase în viață după ce una dintre ele (adică eu) s-a lăsat de fumat.
Tu n-ai fumat niciodată, dar ieși de fiecare dată după mine, fiindcă tihna mea, dacă trece de cinci minute, începe să semene cu ceva ce trebuie verificat.
Doamne, ce frumos stăteam noi doi pe balcon, eu fără țigară, tu fără niciun motiv.
— Și ce dacă m-am apucat de vioară?
— Nimic, dragule. Din ceva trebuie să căpieze omul.
Și eu am zis mda.
(Mda e un cuvânt pe nedrept ignorat.)
Jos, vecinul de la patru își parca Skoda întâi cu spatele, apoi cu fața, apoi iar cu spatele.
Nevastă-sa nu era acolo, iar asta îi dădea o libertate extraordinară.
Lângă părculeț, un câine mirosea același salcâm pe care consecvent urinează cu seriozitatea cu care eu studiez marțea vioara
Copacul nu crește
nu dă-napoi
zero evoluție.
— Și ca să revenim, ai zis, dacă tot ai schimba ceva în existența asta monotonă, de ce nu te reapuci de fumat?
— N-am un răspuns, am spus.
(Aveam. Dar e mișto să țin chestii doar pentru mine.)
În fiecare marți seara mă așez în fața calculatorului cu vioara sub bărbie și apare tânărul Wang care mă meditează
Uneori mă gândesc că așa arată familia modernă: eu, tu în camera cealaltă și un chinez plin de tenacitate într-un dreptunghi.
Săptămâna trecută Wang mi-a spus că se observă un oarecare progres.
(A spus asta în engleză, deci traducerea e aproximativă.)