Mama noastră, cea de toate zilele

Îmbătrînim, uneori, urît.
Nu mai avem răbdare să vorbim cu cele care ne-au dat viață. Nu mai vrem să le spunem că le iubim. Dimpotrivă, le certăm. Nici măcar nu mai avem paciența necesară în a le înțelege. Nu ne mai pasă dacă vor pastile, să le aline durerile. Nu mai vrem să știm de ele. Sîntem prinși în vîltoarea vieții, țipăm cu toate coardele vocale întru sprijinul altora. Nu pentru mama. Nu pentru aceea care ne-a mîngîiat nesomnul nopților pojarnice, sau cele ale febrei. Poți să tragi cu arcul în soare, zic cei de la Pasărea Colibri, oameni de suflet, dar, te întrebi dacă poți arunca săgeți în sufletul unei mame. Că doare, cumplit, și nu îți dai seama, petrecînd zile și nopți în singurătatea aparentă a unei unei vieți care, uneori, nu își are adevărat rost. Ce te faci, dacă ai copii, ce poți spune despre dragostea deplin împărtășită cu o femeie? O mai ții minte pe mama ta, sau a ei? Or le-ai uitat?
Ploaia plînge în fereastră, luna rîde dincolo de nori, e bine că ai venit, omule, în viață, să trăiești un timp printre muritori, zic cei de la Colibri. Cine mai știe cît a plîns mama, atunci cînd era în chinurile facerii? Și cît a rîs cu lacrimi de durere și de fericire, atunci cînd te-a văzut, boț cu ochi, plîngînd după țîță?
Aș vrea să-i prind, în păr, cunună de flori.
Dar uneori, e doar vînare de vînt.
Suflete pierdute, sărutați, cît mai aveți vreme, mîna mamei.
Altfel, uneori, îmbătrînim urît