Stătea privind linia mișcătoare a țărmului ca ultim msrtor al omenirii. Știa că acolo începuse tot: calea fericită spre durere. Și o parcurseseră atât de reprede, în cea mai desăvârșită formă a naturii.Dar cât de fericiți au fost până au ajuns aici! La început și-au creat arme și unelte ca să-și asigure foamea. Apoi războaie pentru a-și satisface orgoliile. Au reușit însă ca apoi să facă literatură, să se răzbune prin cuvinte, să iubească prin imagini, să răsufle prin sunete alese cu grijă. Unii au făcut muzică pentru a se pierde de răutățile celor din jur. Alții au împins cunoașterea până în momentul în care întrebările au dispărut. Odată cu ele și fericirea.

Acum stătea întins pe plajă. Nu se mai putea gândi la nimic. Știa ce va urma li aștepta să treacă ultimele cinci zile ale chipului pe pământ. Privea cum un pui de pescăruș încerca să deschidă o scoică. Nu putea să-l vadă nici frumos, nici inocent. Ochii îi orbiseră nainte de a se naște. Îi orbise cunoașterea. Părinții lui arătaseră că se știe tot despre pescăruși, se pictaseră toate tablourile cu mare, se încercaseră toate melodiile. El le știa pe toate și de aceea și de aceea nu-l mia frământa. Era primul om care nu mai putea crea. Era ultimul om care mai stătea întins pe plajă.

Liniștea s-a așezat în cele din urmă peste fosforescenșa oaselor sale.ar luna a lăcrimat, pentru întâia oară, pentru întâiul om care nu s-a uitat la ea.