Draga Mihai,

Scriindu-ti aceasta scrisoare, mana imi tremura de emotie. Consider aceste randuri drept o forma de descarcare sufleteasca, in urma unei trairi de o intensitate sublima.
Conducand, intr-o zi de toamna, un amic spre casa lui, am fost surprins de un sentiment straniu, caruia, insa, nu i-am acordat initial atentie.M-am despartit de amicul meu, stabilind data revederii si am pornit la drum inapoi, pe strazile pustii ale Bucurestiului.
Strabatand o ulita laturalnica ce ducea catre Calea Victoriei, am fost cutremurat de un vuiet lugubru al vantului. Cine s-ar fi gandit ca aceasta exprimare a vantului ar fi trezit in mine imaginea pitoreasca a unui Bucuresti mai nestatornic decat oricand?
Dar nu a fost asemanatoare senzatiei de deja-vu, ci impresia s-a dezvoltat necontenit in sufletul meu.
Observand cateva cladiri cu arhitectura din perioada interbelica, mintea mea a generat un cadru pitoresc specific acelor vremuri.Dintr-o mansarda slab luminata se auzea un pian neacordat cantand “Rapsodia Romana”.
Pe trotuar, un batran cu fata crispata, exteriorizand suferintele acestuia, statea in fata unor carti cu coperti din piele scorojita;le vindea la preturi de nimic.
Pe o banca statea un inger cu aripile istovite si plangea. Era un plans molcom, inabusit. N-am indraznit sa-I incetez linistea, insa marea revelatie pe care tocmai o traisem nu putea fi echivalata de nimic altceva.
…va urma.