Nu, nu mai stiu sa fiu om. Nu va lasati inselati de faptul ca respir inca; o fac din inertie, intr-o zi si asta se va opri. Atunci o sa ma blochez in mijlocul unei strazi pline cu alte statui asemenea mie. O sa mai clipesc odata cu voluptatea renuntarii si o sa imi pironesc ochii catre un orologiu nevazut;
Nu mai stiu sa rad; mi s-a spus ca rasul este o optiune suplimentara, scoaterea ei din schema fiintei mele nu va aduce modificari majore; mi-au zis ca daca voi duce lipsa lui imi voi putea instala ironia si sarcasmul. Mi-au mai zis ca ei le prefera pe cele doua optiunii "atitudine de poet", cea din urma fiind mult mai putin complexa si veridica.

M-am obisnuit cu sentimentele si trairile; acestea le-au scapat Celor Mari in crearea noastra. Am invatat sa spun un numar destul de redus de cuvinte pentru a-mi expirma mania, frustrarea, iubirea...descopar o noua traire pe saptamana; din fericire gasesc atata complexitate intr-o persoana, din pacate (ce insemna?) intr-una singura voi gasi vreodata atata viata; viata in stare bruta.
Nu imi place sa imi privesc masca in oglinda; reflectia preferata de mine sunt oamenii, cei la care Cei Mari nu au ajuns. Nu poetii scosi pe banda rulanta, nu muncitorii -masini printre masini-, nu, NU indragostitii de duminica dupa-amiaza...si mai ales, nu filozofii inumani si reci, asa ca mine.