Un melc de vreo 7..hai opt luni, o vârstă respectabilă pentru acea vreme...iubea nemăsurat o "mealcă". Mealca avea și ea vreo 4..hai cinci luni, dar doar de când devenise...scoică! Melcul aflase totul dintr-o doară, într-o dupa-amiază ! Atunci, obosit de cât se pregătise cu un crin, recunoscut și remarcabil doctor de suflete,să-i ceară mâna...află adevarul! Într-un mod ciudat, dar îl află! Agățată într-un ciulin scoica se mișca în bătaia vântului, timp în care melcul executa ariile cele mai grele din repertoriu, în plus, dansă neasemuit...! Dar, când își atinse consoarta visată nopți de-a rândul, aceasta se sfărâmă ! Subit! Suferința era până peste poate!
Își pierduse speranța și odată cu ea bruma de încredere în sine, în propriile puteri! Își repeta fără oprire că nu va mai putea iubi niciodată, atâta timp cât vreme de 3..hai patru luni el nu iubise decât o scoică, nicidecum pe "mealca" visurilor lui!
Despre crin ce să mai vorbim, se rătăcise cu totul în vară, își pierduse și numele ce și-l câștigase, acela de combinator de ființe ! Nu mai avusese parte nici de apă. Se aplecase de spate, neîndoios, condamnat de nereușita sa!
Melcul era asemeni crinului, într-o prelungită și latentă stare de pierdere a sinelui primordial....Al pierderii harului, acela de înainte mergător pentru cele ființe târâtoare și agățătoare! Până în ultima clipă crezu sărmanul melc, că el, crinul a toate făcător de seminții prin îndrăgostiri ce se nasc în prag de seară, la umbra petalelor lui... până în ultima clipă crezu că totul își va găsi făgașul știut de toată lumea ! Acela al nemuririi neamului ființelor!
Ce nu știuse , deja pe moarte, bătrânul melc era faptul că și el alături de celelalte ființe, avea aceiași putere cu cea a crinului, dar nu o aflase!

"DE MOARTE NUMAI DE BINE!"