-1-

Capcana impusă scriiturii de mersul leneș, desfrânat al cuvintelor, atingerea moale a limitei, coborârea în tine însuți ca-ntr-o teribilă prăpastie, cerneala literelor luând forme ciudate pe spațiul neted și leneș al hârtiei, melancolia în care lucrurile lâncezesc, starea de dor a vocalelor, totul se oprește la bariera gândurilor. Vântul ce lovește nebun în fereastră, pasul lent al ideilor oprindu-se, din când in când, la semaforul rațiunii, lumina lunii pălind fâșneață pe-un boschetar, lungit pe iarba udată de roua-ntristării - imagini banale, îndoliate din tristul film al risipirii.


-2-

Coborârea în tine însuți, ca-ntr-o prăpastie, legănarea moale a cuvintelor lâncezind pe coala albă a sufletului, spațiul vid in care tristețea-mi își găsește adăpost, starea de dor a ideilor, totul se oprește la bariera himerică a visului. Furtuna ce bântuiește agonic prin spațiul impur al ideilor, semaforul rațiunii la care se opresc gândurile înăbușite-n somn, boschetarul lâncezind sub lumina palidă a lunii, aceasta râzând ca o ștrengăriță cuprinsă cu foc de-un hoinar, petala aurie a visului, strălucind voioasă în cuget. Se umple cu lacrimi de azur pâlnia însetată a vidului, se dilată întunericul, lăsând pe coala albă a sufletului puncte imense... Banale, îndoliate imagini din același film trist al risipirii.


-3-

Vidul se întinde agonic în spațiul abrupt al uitării. Sinele se reîntoarce dezolat în pustiul cuvintelor. Scriitura își cerne praful său de vocale peste sufletul îndoliat de vise. Starea de dor a lucrurilor... Starea de dor a verbelor căutând obiectul acțiunii în spațiul abrupt al uitării... Și vidul care se-ntinde agonic... Culoarea inefabilă a sentimentelor șerpuind năvalnic printre ideile supuse risipirii, praful stelar al viselor, intensitatea vocalor, starea de hiperluciditate a eului, căutându-și sinele prin pustiul cuvintelor... Mă clatin in bătaia vântului întristării, eu, copac rătăcitor în pustia nemărginirii, mă reîntorc la ospățul cuvintelor, acolo, unde din vechime o lumină străbate ușor, își caută reprezentarea... Dar vidul înaintează, înaintează, iar starea se propagă ondulant peste pustiul cuvintelor...


-4-

Reîntoarcerea din spațiul vid în tine însuți, apropierea, mereu târzia apropiere de conținut... Mierea cuvintelor îndulcește nostalgic dorul de-absolut. Condiția vitregă a versului lâncezind în șerpuirea agonică a scriiturii, palida pâlpâire a focului sentimentelor în cerneala roșie a inimii, în zborul invers al sunetelor căzute în albia gândirii. Ceața densă a visului întinzându-se peste lucruri... Întoarcerea în lumea părăsită cândva, ieșirea din capcana vicleană a cuvintelor, totul se profilează într-un tumult nostalgic, într-o tragică risipire.


-5-

Reducerea la absurd a tuturor încercărilor eșuate de a te apropia de tine însuți, ca litera de vertebrele cuvântului în neant îmbrăcate. Calmul orizont ce apare de dincolo de limita cuvântului, căderea in tine însuți ca-ntr-o mare de lacrimi învolburată. Pe puntea roasă de-ntrebări a solitudinii, se-adună pescărușii gândului, cu aripile lor de gheață lovesc în ideile ce-abia se conturează. Pe plaja poemului zac lacrimile cuvintelor refuzate de gândul amarnic... În ele, diluate, elixirele sentimentelor... Călătoria în neant s-a sfârșit. Zborul agonic al gândurilor în același spațiu vid.