Soarele de primăvară încălzește casa proaspăt văruită în alb.
Privesc cu ochii pe jumătate închiși spre ceea ce acum e doar o casă de muzeu în sat.
Este construită la fel cum erau casele pe vremea bunicii mele.
Două camere, una folosită de bucătărie, cealaltă odaia curată folosită pentru oaspeți.
Tinda, acolo de unde acum zâmbesc mușcatele iar în capăt cămara.
Cămara mai mare sau mai mică după cât erau de gospodari stăpânii casei și sigur, beciul sau pivnița în care se lăfăiau butoaiele cu vin și cartofii care după grâu, erau alimentul de bază pentru săteni.
Acum muzeu, căsuța din sat altădată adăpostea o mulțime de suflete care încercau să trăiască de-a valma în cele două cămăruțe cu ferestre mici.
,,- Atunci când se construia o casă în sat, oamenii mergeau în clacă unii la alții, povestea bunica. Se ajutau unii pe alții până terminau construcția.
Þin minte că atunci când am construit casa, bunicul tău primise de la tatăl lui o pereche de cai, o căruță și toate uneltele trebuitoare pentru o fierărie.
Așa am luat noi viața în piept, am muncit la început alături de el până am mai prins și noi un pic de cheag.
Nu mi-a picat rău că am învățat câte ceva în fierărie; în timpul războiului atunci când era în armată, cine să ascută sapele dacă nu eu?
Seara, când femeile veneau de la câmp mi le lăsau în ușa căuăciei,
Până dimineața erau gata pregătite. În schimb, ele îmi aduceau care ce: o bucată de slănină, cartofi, făină, ouă.
Erau fericite că aveau sapele ascuțite iar eu mulțumită că-mi pot hrăni copiii.
Seara veneau să le citesc câte o scrisoare primită de la bărbații sau fii lor.
Grele vremuri, dar uite am crescut șapte copii, doar unul mi-a murit din opt.,,
Simt o mângâiere pe obraz. Tresar, deschid ochii larg, nu, nu e mâna bunicii, doar aripa unui fluture dezmorțit și el de căldura soarelui…