Din clipa în care l-a cunoscut l-a numit ”vis”. Visul ei. Încă de pe atunci își netezește cu grijă, în fiecare seară, imaginea zâmbetului albastru precum valurile mării, deasupra pernei pe care își așază cu grijă pletele și gândurile, încercând să nu strivească sărutul.
Se apropie Paștele, chiar dacă în sufletul ei este încă sfârșit de toamnă și inima cu greu pulsează sub covorul de frunze ruginii, pe care sarea lacrimilor n-a reușit decât să le macereze. Se simțea precum un deșert, cotrobăind prin propriile măruntaie fărâma de oază, chiar dacă știa că este, din creștet până-n glezne, doar nisip, scurgându-se printre degetele timpului nemilos care-i așeza în fiecare lacrimă câte un rid.
O dureau din ce în ce mai tare ochii. Ochii și tălpile. Urma sărutului crestase până la sânge pielea călcătoare, care în acel noiembrie fusese ridicată pe un piedestal.
Nimeni nu-i mai sărutase tălpile până atunci.
A fost fericită! A fost atât de fericită...! Chiar dacă acum încearcă în zadar să aprindă lumini în noaptea ei, zâmbetul trist îi șoptește că undeva... într-un noiembrie, soarele a răsărit doar pentru ea și că i-a trimis zâmbete printre draperii, chiar și din spatele lunii, precum un copil care se ascunde după copaci, aruncând priviri discrete căutătorului... într-un noiembrie...
Noapte frumoasă, vis!