De ce nu te urci pe buric și de-acolo la fel? Mă refer la o ipoteză mimozistă în care am fi scutiți de orice dialog cu carnea, ar dispărea toți umaniștii cu pretenție de cultură vastă, ar spune toți "mea culpa" și ar verifica pretențiile de academicitate pe care le-au ridicat din falsa umbrire pe care le-o furnizau complexele oedipiene din marele falus al gândului minor. Absorbiseră sucul frunzelor de palmier și ne invitaseră la cina cu lemne în șemineu, ne plăcea, părea conspirativ și noi ne iubeam superfluiditatea și hainele de blană, străzile supte, penelul, femeia, degetele nevoiașe, fotomodelele și telenovelele, poeții răsuflați, perdelele ieftine, briciul, barba de spân și chelia emancipată, iletrismul, în general cuvântul-mamelon.

Mie îmi place să trăiesc în taină cu oameni banali, pentru că nu critică și frustrările lor sunt minimaliste, pot să mă
fugăresc cu visul, să mă arunc pe toate pietrele radioactive
cu produsul meu cerebralesc supranumit creație, să te rod la
talpă în scurt timp, să ridic caprele pe vârfuri de munte.
E frumos singur...sau înconjurat de oameni simpli.

Simplitatea mă face să trăiesc ca om, să creez ca un zeu, simplitatea e singura ființă din care-mi extrag miracolul pohetesc, e singura sintaxă a fericirii, a durerii și plăcerii, ambele legate una de alta ca un fenomen chiasmatic
freudian, terțiar pe scara valorilor mele, pe primul e idealul de a mă simți iubit de toți(nu mi-e rușine cu asta).

Detest ceea ce detestă iubirea. Nu-mi place să-mi pun întrebări despre ea, vreau doar s-o trăiesc adolescentin, juvenil. Discursul despre iubire e ca un discurs despre un glob de aur pe care nu știi să-l definești deoarece strălucește prea puternic, anihilând simțirea...