-Adu-mi bățul.

Un japonez în costum roșu cu negru își strigă replica asta și se întoarce cu spatele la țiganul bătrân cu flașneta, de pe trepte. Vedem în detaliu ochiul bolnav al flașnetarului, cum caută, urât.

Japonezul merge înainte, se îndepărtează, flancat de doi copii care se apropie de el și îi aduc fiecare câte un băț lung de lemn. Oprește unul dintre bețe, se răstește indescifrabil la ambii copii. Palme după ceafă, scurt, copiii pleacă, japonezul devine solemn

Copiii se duc la bătrân, îl iau în brațe, să moară odată cu el. Mor odată cu el. Muzica nu se oprește.

Un japonez în costum roșu cu negru arată cu bățul către cei trei de pe trepte, pe rând. Repetă. De fiecare dată îi numește pe fiecare:

„Motanul care își caută stăpânii la circ.”

„O bucată de pâine răsturnată de vânt de pe un pervaz de casă abandonată.”

„De ce pleacă învingătorul înapoi, pe ploaie?”

„Capul retezat de sabie e de nerecunoscut.”

„Aruncat într-un lan de grâu.”

„Toamna.”

„Un pumn de pastile în lumina de neon de acasă.”

„Am uitat să îmi iau la revedere.”

„De la animale.”

„Tren împrospătând aerul continentului.”

„În viteză, să numeri munții.”

„Cărți poștale din cutia veche.”

„De 30 de ani, în liniște.”

„Fără înțeles, căldura are miros.”

„Nostalgia de a arde un plic.”

„Gol.”

„Scrisoare pentru acasă.”

Se face, brusc, noapte. Un mic cor bisericesc răsare dintr-un canal, în lumina unui reflector. Cîntă, peste flașnetă. Alt reflector ni-l arată pe japonez. Femeile și copiii orașului se strâng ușor în spatele lui, îl împresoară, fiecare poartă mască de gaze. Bărbații sunt la război.

(Într-un intermezzo jazz vedem scene din război și panorame arse cu orașul în putrefacție.)

Scena se luminează lent, japonezul e luat pe sus. Nu se opune. Sepukku sau spânzurătoare.

Măștile de gaze ale mulțimii încep să scoată fum, pereți de sticlă țipă după mâncare între reprize, oamenii rup aur din carne din carnea lor si piedestale in două culori sting setea de aplauze a palmelor care deja au spart malurile cerului cu aplauze, urmărim obiecte și cadavre vechi mumificate devenind întâmplări, înțelesurile parcă s-ar vrea și ele acolo, japonezul nu scoate nici un sunet și lumea se schimbă cu totul dar nimeni nu ar avea cum să observe.

Liniște, când se aud valurile, noaptea.