Ticușan era bătăușul cartierului. De mic. Orice cartier de fețe cenușii, orice cartier unde gunoiul ars îți aduce aminte de toamnă are un bătăuș al lui, un nene solid și ironic care-ți pocnește fața și-ți scoate dinții din te miri ce.
Ticușan copilul avuse un rânjet tâmp, de repetent. Rânjea atunci când îl trântea pe K în noroi, rânjea când îi fura sandwich-ul Emmei Lia. Maică-sa, Dumnezeu s-o ierte, era spălătoreasă și femeie cu ziua. Atunci când îi vedea la poartă pe toți domnii aceia bine, pe părinții copiilor bătuți de Ticușan i se făcea frică și se ascundea în cotețul păsărilor.
Ticușan copilul hăhăia stupid și dezacordat. Hăhăitul avea să i se accentueze cu vremea, la fel și firul de salivă care i se scurgea din gură atunci când îl apucau furiile. Și Ticușan putea fi furios din orice.
Emma Lia îl făcuse pentru o vreme pe Ticușan unul din proiectele ei. Când erau mici îi învelea caietele în hârtie albastră, groasă. Îi ascuțea creionul Hardmuth- pentru că Ticușan n-avea răbdare, el ar fi rupt creionul pur și simplu. Apoi Emma Lia s-a mutat într-un cartier bleu, cu oameni bleu și trăsuri și automobile iar Ticușan a rămas tot în mahala. Locuia chiar lângă dealul cimitirului iar atunci când ploua morții o luau la vale și se trezeau în curte fie cu o tigvă, fie cu un ciolan- cimitir de oameni săraci, groparii nu îngropau niciodată prea adânc.
Apoi plecă și K din mahala. O lungă vreme nu mai știu nimic de Ticușan. Și-l imaginase mort într-o încăierare cu cuțitele, la crâșma "Înfrățirea dintre popoare". Și-l imaginase mort de ftizie, călcat de un tramvai sau omorât pur și simplu cu un par în cap de unul prea terorizat de Ticușan. Dar Ticușan nu murise.