Cadru: O cameră goală, poate fi un dormitor. Lumină din stînga. Băiatul intră după un minut. Șovăie, pleacă, se întoarce.

: Mă cheamă Gogu. Nnn-n-umele meu este Gogu. G O G U. Am o mamă și un tată eroi necunoscuți. (Nu ridică privirea din podea. E desculț. Îmbrăcat elegant.)

Cadru intercalat 1: Un copil ține un mare gîndac în mînă. Se află pe o barcă albă. Soarele răsare. Apa sclipește enigmatic.

:Nu voi vorbi totuși despre părinții mei. Ei sunt dincolo. Și necunoscuți. Profesorul stă la masă, una încrustată cu îngerași, fauni și o vegetație europeană. Mă întreabă ce este poezia nouă. Îi răspund. Fumează, gîndește rar. Nu este de acord cu definiția mea.

Cadru intercala 2: Un bătrîn slab, așezat pe un jilț, în halat cu flori și papuci de pîslă în picioare, declamă ca un Rege Lear penibil: „Poezia nouă este viață”. De undeva apare un soare. Umbre accentuate în cadru care se obturează pe măsură ce razele pătrund mai adînc.

:Mă cheamă G-g-ogu. Parcă v-am mai spus. (privește puțin în obiectiv.) Asta o fi fericirea profesorului. Zîmbesc uneori, iar oamenii îmi zîmbesc pe stradă.

Cadru intercalat 3: Doi tineri curați flutură niște tricoloruri. Surîd plăcut, artificial, ca pentru o reclamă. În fundal se construiește o clădire înaltă. Uneori muncitorii mai cad de pe schele și se strivesc.

: Asta e fericirea lor. Să-mi zîmbească. Am și un serviciu. Nu știu exact cu ce mă ocup, dar stau pe un scaun și primesc cărți de vizită. Unele sunt mai colorate. Altele sunt incolore. Îmi place cînd secretara îmi aduce cafeaua în fiecare dimineață. Este și bucuria ei. Pe mine mă dor ovarele (se ține puțin cu mîna de burtă).

Cadru 4 intercalat: Două profile – un copil și o mamă -, imobile. Mama strigă: „Fii bărbat! Nu plînge. Leagă-ți șireturile bine.” Camera se îndepărtează și în cadru intră din ce în ce mai mulți băieței cu mamele lor, toți din profil. Unii sunt mîngîiați, altora li se pregătește ghiozdanul, altora pușca, altora li se fac cadouri, alții sunt spălați, unii fac pipi, alții pur și simplu nu sunt. E o zi caldă.

: Am vorbit cu prietena mea aseară, la telefon. Ea mînca mici. Cu muștar care avea o crustă fină pe margine, stînd în farfurie. Așa bănuiesc. Și era. Îi spuneam că o iubesc. Ea avea carne printre dinți. Asta e fericirea! A-aaa-asta...

Băiatul dispare brusc din cadru. Imaginea se clatină puțin. Se aude un fîșîit pe fond. Un cîntec de jale, apoi. Cameramanul spune: „Ce naiba, mă, ce naiba, nu ți-am mai spus să nu începi să plîngi. Nu ți-am mai zis, ce dracu, să nu dispari în parchet. Domhnu, domnu, ce facem acum?!” Cineva e nepăsător. În cadru se vede fum de la lumînări.