— într-un fel, îmi place mai mult la noi.
ai spus,
referindu-te la confesiunea ortodoxă pe care o împărtășim.
— și nu mă refer neapărat la confesiunea ortodoxă versus alte confesiuni
ai continuat, de parcă mi-ai fi citit gândurile,
cât mai degrabă la organizarea asta aparent haotică,
dar care e extraordinar de reconfortantă.

stăteam la coadă la lumânări și, sincer să fiu,
n-am înțeles aproape deloc la ce organizare făceai referire.

— uite la asta!
așteptăm să luăm lumânări — de acord?
— da.
— apoi ce facem?
— nu știu. le aprindem.

m-ai privit…
cum privești un prost

— de atâta timp și nu știi... halal!
scriem pomelnic. de acord?

n-am comentat.

— apoi?
(după o pauză) stăm la rând!
ca să dăm pomelnicul.

mărturisesc, am început s-o ascult cu interes —
dacă la început nu-mi era clar,
acum ardeam de nerăbdare
să aflu ce e next

— nu pot să cred că te uiți așa la mine!
unde stai după pomelnic?
— unde?
— la icoană!
și nu la una!
sunt minim trei icoane la care aștepți liniștit la rând
(măcar de-ai spune și-o rugăciune).

a mai urmat, în enumerarea ei,
coada la racla cu moaște,
coada la sărutarea evangheliei
și abia apoi căutarea prin biserică
a unui loc mai liniștit în care să stai și tu să te reculegi.

— ai observat ce enervant e
că nu găsești și tu un spațiu în care să nu fie foială?

aici, mărturisesc, i-am cam dat dreptate.

oricum, zice, e incomparabil mai bine decât la catolici —
aici măcar e pulsație, viață,
simți că participi și tu,
nu stai ca prostul într-o bancă de lemn
să-ți înghețe picioarele bocnă
și să n-ai măcar posibilitatea să schimbi locul,
admițând că nu-ți place cine s-a așezat lângă tine.

— și-acum ce-ai înțepenit acolo?
n-auzi că trage clopotul?
fugi repede și ia o pâine de la mega,
că am uitat să aduc.

— și vezi, ia franzelă!
să nu-mi vii iar cu mizeria aia pătrată,
de toast,
ca data trecută.