În principiu (și numai în principiu, pentru că în afara principiului evidența empirică dă naștere ambiguității ontologice obscure), există două tipuri de râme: cele de pământ și cele de mare. Diferența dintre ele nu e doar geografică, ci și, dacă privim lucrurile cu atenție, una de prestigiu. Râma de pământ a avut, istoric vorbind, o carieră mai bună. Ea a intrat în manuale, în agricultură, în discursul ecologist și chiar în literatura morală a naturii, fiind considerată un mic inginer al solului, un fel de agronom anonim care lucrează fără salariu și fără sindicat pentru fertilitatea câmpurilor. De cealaltă parte, râma de mare pare să fi ratat complet acest traseu social. Nimeni nu o prezintă copiilor, nu există conferințe despre virtuțile ei, nici panouri educative pe faleză cu inscripția: „Iată prietena noastră discretă, aeratoarea sedimentelor”. Ba dimpotrivă. În cele mai multe cazuri, omul o întâlnește doar în două împrejurări: fie când sapă prin nisip cu o expresie ușor dezgustată, fie când o înfige într-un cârlig, cu un optimism pescăresc care nu lasă loc de interpretări.
               Discrepanța reputațională este, fără îndoială, nedreaptă. Fiindcă, dacă părăsim pentru o clipă salonul respectabil al agriculturii și intrăm în lumea mai tulbure, mai umedă și mai decisivă a pescuitului, balanța începe să se încline. Râma de pământ are, e drept, prestigiul ei bucolic și pedagogic, însă râma de mare posedă ceva mai concret: specializarea. Cu una prinzi un pește în general, cu cealaltă anumiți pești în particular, ceea ce, în orice civilizație serioasă, constituie deja o treaptă superioară de rafinament. Râma de pământ e democratică, aproape electorală, se oferă tuturor cu aceeași disponibilitate de candidată rurală. Râma de mare, dimpotrivă, are aerul unei nade de elită, al unei recomandări discrete care circulă între oameni tăcuți, arși de soare, și care nu se comunică decât pe șoptite, de parcă ar privi secrete de stat sau rețeta exactă a unei saramuri.
               Pescarul autentic - acea ființă care, după cum se știe, minte numai în chestiuni numerice, niciodată în cele de principiu - face deosebiri subtile acolo unde profanul vede doar un animal lung și compromițător. El știe că nu orice pește se lasă sedus de orice umilință biologică. Sunt specii care se arată sensibile la râma de pământ, această soluție clasică, aproape școlară, și altele care cer expres momeala marină, cu tot acel prestigiu al nămolului sărat, al tubului discret și al vieții petrecute în contact nemijlocit cu sedimentele de coastă. Peștele, să nu ne facem iluzii, este un degustător mult mai fin decât am vrea să credem. Există în lumea acvatică preferințe, mofturi, fidelități și poate chiar snobisme. Nu orice gură cu solzi acceptă același meniu.
               De aici și eșecul de imagine al râmei de mare: ea nu poate fi popularizată. Râma de pământ intră cu ușurință în ghiduri pentru copii, în lecții despre humus și în anecdote despre ploaie. Râma de mare cere cazuistică, experiență, intuiție, o anumită promiscuitate cu găleata și cu refluxul. Ea nu se adresează publicului larg, ci cunoscătorului. Și, ca toate realitățile cu adevărat importante, lucrează într-un cerc restrâns.
               Mergând însă mai departe - și aici intrăm într-un teren unde știința, filologia clasică și pescuitul de coastă se ating pentru o clipă în chip scandalos - trebuie spus că unele surse mai puțin circulate, ba chiar unele postdovezi de o remarcabilă fragilitate documentară, lasă să se întrevadă o posibilă legătură între râma de mare și imaginarul grec al monstruosului feminin. Nu este cu desăvârșire exclus ca tradiția să fi simplificat abuziv figura Meduzei. Ceea ce posteritatea ne-a transmis drept șerpi ar putea fi, într-o lectură bentonică mai atentă, simple râme de mare aflate într-o agitație capilară excesivă. Grecul, confruntat cu o coafură de litoral deosebit de mobilă, a preferat interpretarea eroică și a spus „șerpi”, fiindcă „anelide marine” suna puțin glorios și, în plus, strica total scena.
               Unele reconstrucții îndrăznețe, pe care academiile le ignoră din lașitate metodologică, sugerează chiar că aceste râme craniene nu aveau rol pur decorativ, ci funcționau ca o formă timpurie și terifiantă de dispozitiv piscicol. Nu e deloc imposibil ca în ele să fi fost găsiți, la anumite sărbători sau în anumite reprezentări dispărute, mici pești de coastă, poate chiar crapi transplantați imaginar într-un context mediteranean unde n-aveau ce căuta, dar tocmai de aceea memorabili. Imaginea Meduzei cu plete de râme de mare în care atârnă pești nedumeriți poate părea excesivă doar spiritelor lipsite de educație simbolică. În realitate, ea restituie ceva din adevărata brutalitate a lumii vechi: acolo unde noi vedem azi mit, anticii vedeau probabil doar o femeie cu probleme serioase de litoral.
               Aș formula lucrurile cu prudență, desigur. Nu spun că Meduza a avut în cap râme de mare. Spun doar că ipoteza nu a fost, după știința mea, infirmată convingător de nimeni. Iar în absența unei infirmări categorice, spiritul rămâne dator să cerceteze. Mai ales când această cercetare ridică la rang mitologic o vietate pe care modernitatea a nedreptățit-o, reducând-o fie la scârbă, fie la cârlig. Or, între aceste două extreme administrative ale percepției umane, există poate loc și pentru o reparație imaginară.
               O asemenea reparație se impune cu atât mai mult cu cât râma de mare pare să fi suferit, de-a lungul secolelor, de un dublu proces de marginalizare: pe de o parte biologică, prin reducerea ei la statutul de materie flexibilă și utilitară, pe de alta simbolică, prin excluderea ei aproape completă din marile sisteme de reprezentare ale culturii europene. Calul, leul, vulturul, șarpele, chiar și broasca au beneficiat de cariere mitologice rezonabile. Până și liliacul, deși compromis sanitar și moral, a reușit să urce în heraldică și în cinema. Râma de mare, nimic. Ea a rămas blocată într-o subistorie a atingerii neplăcute și a pescuitului de ocazie, ca și cum întreaga ei contribuție la imaginarul uman s-ar reduce la reacția scurtă și nedemnă: „îu”.
               Or, această reacție spune mai mult despre om decât despre vietate. Omul suportă cu greu creaturile care nu-i confirmă criteriile elementare de frumusețe, simetrie și decență morfologică. El acceptă cu plăcere ceea ce zboară, lucește, mușcă spectaculos sau măcar poate fi desenat fără jenă într-un manual pentru clasa a patra. În schimb, tot ce e tubular, umed, discret și vag digestiv îl irită. Există aici, fără îndoială, o limită a umanismului clasic. Suntem dispuși să iubim natura, dar cu condiția să nu semene prea mult cu propriile sale dedesubturi.
               În acest punct, râma de mare capătă aproape valoarea unui test moral. Nu atât pentru pescar, care, fiind un pragmatic, a depășit demult asemenea scrupule vizuale, cât pentru intelectual. Pescarul vede în ea o posibilitate. Intelectualul, o dificultate. Primul o apucă direct. Al doilea simte nevoia s-o traducă, s-o scuze, s-o metaforizeze, eventual s-o compare cu altceva mai onorabil. Pescarul nu are aceste slăbiciuni. El știe că lumea este făcută și din lucruri lungi, reci, plescăitoare și indispensabile. Într-un anumit sens, pescarul este un realist ontologic, pe când intelectualul rămâne un estet anxios.
               De altfel, dacă am privi lucrurile fără ipocrizie, am admite că râma de mare posedă un avantaj estetic pe care râma de pământ nu-l va avea niciodată: mediul. Orice ființă, odată mutată în proximitatea mării, capătă automat o aură suplimentară. Sarea înnobilează. Refluxul conferă profunzime. Până și un capac de bere, spălat de valuri și privit la asfințit, poate stârni o meditație. Cu atât mai mult o râmă. Este suficient s-o scoți din contextul ei utilitar și s-o așezi, măcar teoretic, pe fundalul unei civilizații egeene în declin, și dintr-odată întreaga ei condiție se modifică. Nu mai e doar o nadă. Devine vestigiu, semn, relicvă a unui adevăr umed pe care clasicitatea l-a reprimat. Râma de mare posedă chiar și ceea ce râmei de pământ îi va lipsi întotdeauna: o vagă vocație fosforescentă. Cu alte cuvinte, atunci când împrejurările biologice și întunericul conlucrează favorabil, această modestă anelidă capătă, fie și pentru o clipă, acel plus de prestanță pe care cultura europeană îl acordă de regulă numai sfinților, fantomelor și firmamentului: poate să și lumineze, fiind mai sofisticată decât râma de pământ care lucrează cinstit. Cu alte cuvinte, una muncește, cealaltă își permite, din când în când, și apariții.
               În altă ordine de idei nu exclud nici ipoteza - pe care o avansez aici cu toată iresponsabilitatea controlată pe care o îngăduie eseistica serioasă - că o parte considerabilă din fauna monstruoasă a Antichității a rezultat din simple neînțelegeri de coastă. E foarte posibil ca numeroase episoade fondatoare ale imaginarului mediteranean să fi pornit de la observații grăbite, efectuate pe înserat, de către oameni insuficient familiarizați cu anelidele și excesiv familiarizați cu panica. În asemenea condiții, orice smoc de râme de mare putea deveni hidra, orice conglomerat de alge, o furie, orice femeie prost dispusă, o Meduză. Mitologia însăși s-ar lăsa astfel citită drept o vastă halucinație litorală, generată de lumină oblică, sare, oboseală și un vocabular zoologic încă insuficient consolidat.
               Aceasta ar explica, de altminteri, și caracterul profund neverosimil al multor narațiuni antice. Când documentarea lipsește, imaginația compensează. Când taxonomia e slabă, apare legenda. Când un grec vede ceva lung, agitat și marin, el nu spune: „interesant, probabil o anelidă polichetă”. El spune: „monstru”, fuge două sate mai încolo și întemeiază o tradiție. Așa se nasc culturile. Știința vine mult mai târziu, de regulă după ce monstrul a fost deja sculptat, comentat alegoric și pus pe ceramică.
               În lumina acestor considerații, devine limpede că râma de mare nu este doar o rudă mai prost văzută a râmei de pământ, ci exemplarul clasic al ființei compromise de propriul context. Mutată pe ogor, ar fi fost probabil declarată benefică, modestă, muncitoare și introdusă în programe școlare. Lăsată însă în mediul ei salin, prea aproape de pescari, de mit, de mâl și de femei monstruoase, ea a căzut victimă unei interpretări ostile. Nu morfologia ei a condamnat-o, ci anturajul.
               Prin urmare, dacă râma de pământ rămâne funcționara exemplară a humusului, râma de mare merită recunoscută drept ceea ce este în fond: o aristocrată decăzută a sedimentelor, o nadă cu trecut posibil mitologic, o ființă asupra căreia s-au exercitat deopotrivă disprețul utilitar al pescarului și omisiunea strategică a filologului. Una lucrează pentru grădină. Cealaltă, mult mai riscant, a lucrat probabil și pentru imaginație.
               În definitiv, râma de pământ fertilizează ogorul, iar râma de mare a fertilizat, foarte posibil, însăși paranoia mediteraneană.