Exercițiu despre existența lui ,,nimic”



Un prieten mi-a relatat o întâmplare. Copilul său, în vârstă de doi ani, văzând două vaci culcate, dintre care una rumegând, i-a spus cu uimire: -,,Tată, o vacă nu mănâncă nimic iar cealaltă mănâncă nimic!” .

Observația copilului m-a intrigat și m-a determinat să privesc spre ,,nimic” ca și cum paradigma a ceea ce însemnă pentru mine ,,nimic”, nu m-a subjugat încă.

,,Nimicul” este ascuns în verb sau este ascuns în substantiv? Limba nu poate ascunde un cuvânt, dar poate ascunde o idee ca și cum ar ascunde un cuvânt. Cuvântul ,,nimic” nu ascunde alte cuvinte ci doar ne destăinuie o ascundere.

Ascunzând iarba pentru nevoile ei, vaca poate face o demonstrație filozofică unui copil.

O vacă nu uimește mâncând nimic lângă a alta care nu mănâncă ci doar lângă o alta care nu mănâncă nimic.

Copilul nefiind încă determinat de înțelesul lui ,,nimic” așa cum acesta este statuat, poate distinge ceea ce un om matur nu mai poate. Nimicul există pentru om, ca și orice alt lucru, find un conținut al unei ascunderi.

Chiar și pentru un spațiu gol până acum și de acum înainte, pentru totdeauna, omul va spune că este un spațiu în care nu se află nimic. Adică orice spațiu, odată numit este dedicat unei prezențe. Sensul lui ,,nu se află nimic” este de fapt unul al unei idei aparținând absurdului.

În orice conținut există un ,,ceva” care va fi suplinit de ,,nimic”. Suntem înconjurați de ascunderi nelimitate. Chiar dacă nu este posibilă înțelegerea lui ,,nimic” ca fiind o reducere a tot ceea ce cunoaștem la tot ceea ce nu cunoaștem, limba preferă a aprecia nuanțat această cantitate prin ideea lui ,,nici măcar” față de ideea lui ,,nu”.

Aparent: ,,nici măcar” ca și echivalent intuibil al ideii lui ,,nimic” este sentențios și definitiv, dar în spatele acestei construcții i se oferă o salvare lui ,, nimic”, pentru a putea fi refolosit cu nevinovăție ori de câte ori este nevoie.

,,Lasă, nu-i nimic!” este liniștitor pentru că de fapt ar putea fi ceva. ,,Nu s-a întâmplat nimic” este pozitiv pentru că se putea întâmpla orice. Aceste infirmări ale lui ,,nimic” sunt paradoxale pentru orișice coerență logică, încă neciuntită de paradigme.

s.a.m.d.

Aceste idei sunt o mică gaură dată în substratul lui ,,nimic”, dovedind cât de închisă este mintea limbii, după ce a fost ascunsă parcă într-o uitare, de către uzanța noastră paradigmatică.

Doar cei inocenți, neștiutori, aidoma copilului prietenului meu, mai pot să ridice câte un colț de voal și să privească limba, frumoasă, la fel unei femei necunoscute.