E greu să scrii... E greu precum Abisul din care toate sunt create. Cred că ușurința în scris e o dovadă, o formă de superficialitate în această artă. Să scrii cu ușurință însemnă să nu respecți limbajul, profunzimile sale, valențele nenumărate și nebănuite, valoarea și infinitatea sa, infinitate la care tinde însuși cel ce scrie. A scrie cu ușurință e oglindirea însăși a ușurinței spiritului scriitorului, în sensul unei volatilități și instabilități a acestuia. E un spirit care nu e ancorat, cu tărie, în abisul infinit al posibilităților; un spirit care, defapt, nu e absorbit în acesta, nu e unit cu el -precum lotusul, a cărui înflorire iși are rădăcinile adâncul fertil al lacului.
Cu cât dai naștere formelor mai ușor, cu atât înseamnă că ești mai depărtat de tot ce nu are nici o formă; de infinit. Și cu cât ești mai abisal, cu atât ești mai străin de superficialitate; cu atât mai greu dai lucrurilor o față, cu atât mai greu scoți la suprafață; dar ceea ce scoți și înfățișezi oglindește cu atât mai fidel adâncul. Și, paradoxal, această înfățișare e, la rândul ei, cu atât mai abisală, mai ambiguă, de neînțeles; o nebunie de nepătruns...
Nu există maeștrii ai limbajului; există limbaj al maeștrilor. Căci nu noi stăpânim și creăm limbajul, ci el stăpânește prin noi și se revarsă prin cuvintele și faptele noastre. Și cu cât maestrul e mai mare, cu atât limbajul, la rându-i, devine suveran, nu mai poate fi stăpânit, ci îl posedă și îl inspiră pe maestru.
Se vorbește despre reguli ale scriiturii și despre stil; dar unde există reguli ale limbii, acolo sunt și limite ale ei. Iar un stil care poate fi caracterizat e, iarăși, limitat de aceste contururi, ceea ce nu mai poate fi un titlu de glorie pentru scriitorul respectiv. Unde e gloria, când un artist se înlănțuie în propria-i creație, în propria-i "persona"; când, dimpotrivă, prin artă ar trebui să se elibereze, să se delimiteze... Un adevărat "stilist" -și, în virtutea celor spuse, caut sa respect definiția termenului- surprinde și se desprinde de regulile stilului și limbajului, tocmai prin faptul că nu poate fi priceput și, deci, criticat de acesta...
E greu să scrii, e greu să vorbești, e greu să citești. Cu atât mai greu, așadar, cu cât sentimentele tale sunt mai puternice. Sau mai profunde. Sentimentele nu sunt pentru a fi puse în cuvinte, în formele mai mult sau mai puțin fixe ale artelor; tocmai de aceea arta a fost dintotdeauna un chin; agonia sentimentului de a se elibera într-o formă nespecifică lui, care defapt îl încorsetează... Trăirea, viața niciodată n-a avut cuvinte; legătura cu acestea a fost, dintotdeauna, o iluzie...