Târziu în noapte, o stranie fantasmă
mă ademenește spre alte tărâmuri
zornăind cheile eternității.
Mă zbat,
mă prind de rădăcinile cerului
în timp ce strig cu spaimă:
Doamne, mâna-mi dreaptă
strânge încă rădăcinile pământului,
nările mele adulmecă miros de ierburi,
ochii mei privesc un soare blând.
Mâna-mi stângă, Doamne,
tremurătoare doar, s-a agățat de-o stea.
Surâde-mi înțelept,
prefă-te că nu mă vezi înspăimântată
între cer și pământ.