povestea nespusă, rândurile nescrise în jurnal,
dialogul purtat de tine în trupul chircit,
apăsat de sevraj- clipele în care îți dorești să mori,
dar numai până se termină chinul;
astea-s poveștile, astea sunt poemele.
să îți imaginezi foamea
în timp ce ai în fața ta o masă îmbelșugată
este ori demență, ori cinism.
să scrii despre așa ceva, e și una și alta.
mi-a spus un ins
(eram la înmormântarea cuiva;
știi cum e, te prinde nevoia să desparți sensul vieții în fire
și firele-n patru)
despre chinul prin care tocmai trecuse
după o operație pe cord,
după ce-i despicase toracele în doua,
“m-au desfăcut ca pe porc”, spunea.
uimitor e că, nu inima l-a durut.
nu.
l-a durut întregul.
“mă milogeam de asistente să-mi dea morfină
- altfel mă arunc pe geam!, le ziceam”
că îl dureau periferiile trupului,
capilarele care se învățaseră cu huzureala…
și-apoi a năvălit sângele în ele și de ciudă,
astea mușcau din mușchi.
că așa e omul- o primadonă,
până se trage cortina.
apoi ăia mici, prin culise, să-i schimbe scutecele.

că,
d'aia zice câte unul:- bă, babuinilor!
și nici nu știe că babuinilor nu le spui pe nume,
că d’aia îs babuini.
dar îi vede și le dă grisine să-i fie pe plac.
apoi, altul,
care simte o scârbă acră,
ca după ce a călcat în tulbure,
dar își dă cu apă de colonia,
și-n aritmetică
îi rezultă doi la sută mai intens,
așa că,
stă în călcătoare.
nu că ar avea ceva de spus,
dar prinde bine damf-ul de intelectual
într-o zonă periferică.

între timp,
inima ăluia a bătut,
ca să-și respecte fișa postului,
dar a învins globalizarea.
au trecut guvizii la restructurări
și au amputat un picior,
apoi au extirpat un rinichi…
rectul a fost pensionat
din pricină că, în codul de ocupații,
nici nu-și mai găsea denumirea pe listă
- a fost înlocuit cu “anus contra naturii”.
dar inima aia bate.
am înțeles de ce mai bate
doar când am trecut, întâmplător,
prin parc
- ochii…