Luni întregi au trecut fară să te mai aud , sau să stiu că mă aștepți acasă. Și au fost și zile în care am zâmbit întreagă zi , și a trecut totul pentru că în sinea mea știam că ești încă acolo. Dar sunt zeci de zile când îmi amintesc fiecare detaliu din ultimele clipe în care ți-am simțit căldura. Când mâinile tale raspudeau la îmbrățișare,desi erau slăbite de ani de munca prin sclavie pentru că nu a contat pentru nimeni nivelul tău de inteligenta. Iți apăruseră pete închise pe mâini,de bătrânețea prematură la care te-a împins boala ultimilor ani, însă sângele încă-ți curgea pe sub pielea vânata de la mulțimea de înțepături de ace. Nu te plângeai niciodată , chiar și-atunci când dincolo de ochii tai se vedea o durere de neimaginat. N-ai vrut niciodată să stiu că ți-e rău și cât de tare te doare totul... Dar,ai renunțat în ultimele clipe pentru că nu mai suportai? Sau ce-a fost acolo în ultimele clipe? La ce te-ai gândit ? Ce a fost ultima imagine pe care ai văzut-o? Ultimul tău gând? M-ai auzit când ți-am spus la ureche că te iubesc? Ai mai simțit ultima îmbrățișare? ..Atunci am putut să te strâng în brațe cate de tare am putut, pentru că nu mai erai fragil, nu te mai durea! Nu mai erai...în viață. Dar erai încă moale și cald. Erau doar câteva ore de la ultima ta răsuflare , dar am ajuns prea tărziu; Mult prea tărziu cât să nu te fi lașat să mori singur, pe un pat străin.

Aș fi putut să te salvez?

Stăteam doar eu și tu , în încăperea aia rece și întunecată , ceilalți plecaseră afara , sau au înțeles într-un mod firesc faptul că am nevoie de intimitate , să pot plânge unde nimeni nu mă vede, și iți scriam scrisoarea pe care o ai la piept , în buznarul costumului pe care l-ai purtat și-atunci când ai fost mândru de mine că am avut același nume când am părăsit clădirea. Mă durea că nu-mi răspunzi nici unei întrebări , că nu mișcai , desi ochii tai deschiși nu trădau faptul că nu mai respiri.
Știi cât de mult mi-aș fi dorit până în ultima clipa să se întâmple imposibilul și să iți văd pieptul cum se ridica ușor și coboară , la fel cum descriai și tu momentele în caietul tău albastru pe care doar eu aveam dreptul să-l citesc. Am găsit și eu țigări la tine-n buzunar... nu 16 , dar tot cu "M" începea marca lor , ironie nu?

Ți-aduci aminte când dansam? Iți atingeam gatul slăbit , și pielea subțire , și cântam ușor în urechea ta , iar tu mă țineai strâns , de parca știai că vă fi ultima data , și totodată prima data după mulți ani. Știi la ce mă gândeam atunci? Probabil la același lucru că și tine. Să nu se termine niciodată melodia , clipa și imaginea din fata ochiilor să îmi fie aceeași. Ce n-aș da să te mai văd acum , să mă suni cu orice motiv , sau să mă enervezi că îmi intrai în casa fară să stiu cu motive simple și copilărești , iar tu poate veneai doar să mă mai vezi , doar să te mai apropii de mine și să îmi dai de înțeles că regreți toate momentele în care te uram , în care mă răneai și îmi era teama de tine fară rost.
Încă nu pot accepta realitatea , și probabil deabia acum te înțeleg de ce vorbeai uneori singur în bucătărie... Privește-mă , asta fac și eu acum. Doar în alt mod. Eu scriu , desi stiu că nu vei citi vreodată. Desi nu vei știi ce simt , dar bănuiai totuși totul... Noi suntem atât de asemănători , și știai asta ..încă din momentul în care stăteam întinsă pe covorul din bucătărie iar tu îmi desenai la masa imaginea din minte. Intre noi mereu a fost o conexiune mai aparte. Și-acum mă simt pierduta , incompleta și singura fară tine.
Am plecat să uit , așa cum ai încercat și tu cândva în cazul tău, dar de ce nu merge? De ce mă doare încă atât de tare și mereu am impresia că sunteți trei cei care mă astepati acasă , nu unul...
Înțeleg, acum, că prea târziu mă întorc acasă. Prea târziu mă întorc cu adevărat pentru că nimic nu mă așteaptă acasă decât o altfel de viață pe care nu o vreau...incompleta.

Mergeam destul de rar la casa unde copilărisem și nimic nu se schimbase, găsind mereu motive și lucruri mai importante de făcut. Poate era de vină vârsta, poate timpul care mă gonea spre alte drumuri sau faptul că știam că mâine vă fi la fel , și nimic nu poate schimba asta,, dar sosise și ziua în care totul avea să se schimbe. Dar asta aveam să înțeleg mai târziu.
Nu ți-am spus-o niciodată dar aveam un entuziasm aparte pentru crăciunul care a trecut , probabil de aceea am făcut și tot ceea ce voiam să fac indiferent cât avea să mă coste și cate sacrificii aveam să fac. Daca aș fi știut macar că e ultimul ... De unde era să stiu că într-o săptămână de la crăciun , casa vă fi goala? Cum era să cred că la 48 de ore de la telefonul în care vocea ei urla disperata , avea să mai sune la aceeași ora , cu o disperare mai mare , imposibila. Care era probabilitatea să impariti același număr al morții , aceeași ora , aceeași masa în aceeași capela rece și-același model de sicriu lângă care scria același nume de familie ? Cum era să cred așa ceva? Cum pot să trec peste asta? Poate fi adevărat și atât de cruda viață asta și anul acesta să fie începutul unei vieți pe care nu o voiam?
Pot trece peste momentele în care n-am știut să le prețuiesc nestiind că sunt ultimele? Cum pot avea puterea de a nu riposta în fata celei care vă împarte sângele din vene și acum pretinde parte din viață ta și-a ei , desi așteptă finalul unui serial în ultimele minute în care o mai putea vedea pe cea care v-a dat viață, și tu erai pe o masa rece , fară haine , cu un număr agățat de talpa piciorulu , un anonim într-un salon neutru?

Am pierdut mult timp alergând după fericire!

După fericirea lângă un bărbat sau după satisfacția unui job care speram să-mi aducă bogăția și viață pe care o visam și pe care ajungeam să îl urăsc între timp. Credeam că fericirea se clădește într-un oraș mare, cât mai în vest , în străini , cu un bărbat potrivit, ieșiri cu prietenii care nu-mi știau trecutul , carieră și shopping la nesfârșit la brand-uri celebre. Nu am conștientizat nicio clipă că cea mai mare fericire era acasă atunci când mâncam înghesuiți toți patru la masa din bucătărie , tu mereu la perete ,tata în colt în dreapta mea , mama în fata iar momo în stangă mea. Mi-e dor să rad când mama nu putea deschide niciodată frigiderul decât daca momo își trăgea scaunul cumva , mi-e dor să ciocnesc un pahar de bere după masa pe care o mâncam atunci repede să mă ridic și să plec afara. Aș vrea că "acasă" să însemne aceleași cafele pe balcon , ori videoclipurile ce mergeau fară că nimeni să fie în camera. Cu tata, lăsându-l să mă alinte cât și-ar fi dorit, sau chemandu-mă să-i admir încă o fimare făcută în ultimul week-end când era soare. Mi-e dor și de-abia acum am înțeles că acasă e familia de care nu voi mai avea parte vreodată , și nici concediile la casa unde ne strângeam cu toții și chefuiam și dansam până dimineața fară să ne pese de vecini , pentru că și ei erau la noi. Acum voi nu mai sunteți , nu vă mai simt , nu vă mai aud , casa e ruine , iar viață mi-e la fel...
Mi-a luat prea mult timp să înțeleg și pentru tine și momo este prea târziu.
Acum încerc să dau tot ce nu am știut atunci, să îi ofer mamei dragostea și grija de care are nevoie desi tu m-ai învățat să nu fiu siropoasa , dar sper că în sinea ei să știe ce simt cu adevărat.Vreau să mai am momente în care să râd și să plâng pe umărul ei, să îi gătesc, să o alint, să îi mulțumesc prin a fi acolo cât de mult cu putință. Acum, drumul spre casă e cel mai frumos drum din toate pe care le-am făcut în viață dar singurul care-mi oprește inima preț de câteva secunde de fiecare data când realizez că nu trei persoane mă mai așteaptă în prag , ci doar mama....

Înțeleg acum că prea târziu mă întorc la același 'acasă'...

05.2015.