Nu mai găsesc priviri terestre,
soarele mi-a încălzit privirea
și-a pus tot seninul cerului
din surâsul tău pe un antic mit.

Din liniștea apusă după ploaie,
am cules dezamăgirea răvășită
prin pulberea în care repaosul
a murit când am avut nevoie de el.

Mai aruncă-mi o tristețe acum,
deși eu sunt imparul-nepereche
din oglinda de la margine de drum
și port cercel o șoaptă la ureche.

Zâmbetele precipitate stau în joc,
renașterile au fost uitate înainte
ca periplul priviri fără noroc
de iubire să îmi aducă aminte.

S-a spus că ziua moare în noapte,
iar noaptea naște o zi cu fapte,
mulți se cred mulți, dar nu nebuni,
toți vor o floare, dar puțini sunt buni.