plouă și li huan zâmbește
apa adunată în butoaiele mari de lemn
croncăne a moarte îndemnând-o să viseze zăpada

plouă și tiu lin privește spre munți cu resemnare
drumul meu a fost mereu plin de noduri
butoaiele se umplu cu melancolie

plouă lin hua se aruncă-n râu ca o pasăre albă
orașul rămas în urmă ca un copil părăsit
se va obișnui cu străinii