O femeie-n delir cu umerii fragili
se plimbă pe străzile orașului de ceață,
se poate intui-n tăcere vibrația șoaptelor ei,
mirosul prafului cu iz de mâzgă,
privirea-i sticloasă sub pleoape, gândul fugar,
în neliniștea care-i tremură glasul.

O amenință clipele bolnave,
are o greutate de bolovan în piept,
nu poate trece prin nepăsare dincolo,
umblă după o iubire de aer
prin partea nevăzută a bărbatului.

Este gata să pună pe masa dragostei,
sufletul, luminișul gândurilor, ziua de mâine,
să le guste împreună puțin câte puțin
fără pretexte inutile
găsindu-se înscriși unul într-altul
ca focul într-un cerc
și la capătul drumului când vor deveni liberi,
vor simți sentimentele cum țâșnesc
și-și vor îmbrățișa umbra
la care vor rămâne fiecare singuri.

Nu știu cum va fi mai departe
fără freamătul următoarelor nopți
restituite iubirii.