Nu mi-l dezgoli de parcă nu mi l-aș cunoaște,

Nu-l seca de puteri cerându-i să mi se-arate.

Prea le-xagerezi, prea le comprimi

Și-l faci să se suie în vârf cu tăcere.

Mistuit se scoboară cu unghiile-n pietre,

Neîncetat îi legi zgarda cu lese

Din gândurile tale, frustrări și dorințe

Și-l lași ca să piară, ca floare-ngrădită.

De ce să-ți mai pese când îl ții într-o cușcă?

Că dacă ți-ar păsa, n-ar avea să se-ntoarcă.

Urât e fără flori, și dureros, când mor ascunse.