încep mereu
de la capăt
mereu
începutul
eu doar întârzii ca de obicei
adunându-mi sufletul
de prin ierburi
unde se ferește de ciocurile
bontoroage ale păsărilor
pe ele nu le pot păcăli ușor
uneori tălpile mi se lipesc
de miezul pământului
uneori umbra mi se proiectează pe cer
provocând o altă eclipsă
eu doar întârzii ca de obicei
adunându-mi sufletul
de prin ierburi
unde vise-mpleticite rămân mai pe urmă
și sunt duse de furnici departe
și sunt prinse de păienjeni
maraton al începutului mereu
când te trezești dimineața
în lianele somnului
încă având imprimat pe obraz carul mic
timpul ți se leagă de glezne
face două trei noduri
și te pune să sari
și te pune să stai
de-aceea ca de obicei
mama se roagă
crezând că n-o văd
să mă prindă de mâna sufletului
Dumnezeu.