Am pus nume pietrelor
să știu care îmi încurcă
pasul și îmi înnoadă
gândurile în drumul către
trupul zămislit din lut
și rouă, cu care te lauzi
în fiecare dimineață de vineri.
Sâmbăta mă rogi să mai stau
până îți schițezi zâmbetul larg
pe bilețelul în care ți-am
desenat cât te iubesc.
În rest, noaptea se lasă la fel
de misterios peste șoaptele
celor ce-și jură credință
în numele cifrei 2.
Luni, nu știu ce voi face.
De patru luni colecționez umbrele
trecătorilor liniștiți cu fețe
vesele pe timp de ploaie.
Dar nu mai am plicuri.
Le voi trimite tuturor celor
care și-au pierdut zâmbetul.
Sâmbătă, când îți voi
vorbi despre pietrele mele
care îmi încurcă pasul
îți voi oferi un plic,
o umbră, un zâmbet real,
un nume născut din liniște.