Cândva am iubit o pasăre,
i-am făcut din inima mea loc de popas
și zi de zi rugăciunea din zborul ei alb mă îngenunchea.
Apoi mă ridicam, intram în propria mea rugăciune ca într-un cuib,
respiram cu ea și vedeam cum din împreunarea respirațiilor noastre un copil se năștea,
copilul pasăre creștea așa cum îl gândeam,
devenea om cu dimineți sădite în orașele oamenilor,
devenea pasăre cu seri înaripate pe un cer de opal,
iar eu, prin el, zi de zi mă înălțam.

Târziu deschideam ochii și coboram,
brațele omului îmi țineau trupul în care mă întorceam mereu cu aceeași mirare,
femeie cu sufletul pasăre,
femeie cu trupul mugur de zbor.
Omule, îi spuneam, omule hai să urcăm,
hai să facem cu zilele noastre trepte spre el,
omul tăcea, lua toate cuvintele și mi le arunca în pântec,
înlăuntru unul singur rodea și atunci brusc îl nășteam.

(Copilul meu pasăre,
sunt - nu sunt, în același timp
și în fisura dintre, gândul meu despre tine îngenunchează
rugându-se ca tu
să fii.)

Cândva am iubit o pasăre,
i-am făcut din inima mea loc de popas
și zi de zi rugăciunea din zborul ei alb mă îngenunchea.
O pasăre m-a iubit cândva,
m-a iubit într-atât încât din aripa ei a făcut cer pentru mine
și de atunci zi de zi mă înalț în propria mea rugăciune.