O jalnică iluzie
Îmi dă târcoale,
Hrănindu-mă
În fiecare zi
Cu un plictis ornat
Cu protocoale
În care plânsul
Vremelnic izbucni.
Fug de-ndoială
Ca dracul de tămâie,
Tocând secundele
Mărunt-mărunt
Și coborând versantul
Ce mă îmbie,
Ajunge-voi la starea
De cărunt.
Urcând,
Mă uit admirativ în jur
La lucrurile care îmi ies
În cale
Pe un teren prea dur
Și-atunci
Atenția mea crește
La tot ce-i jale.