existăm într-o secetă continuă
– de sus cineva ne privește –
niciodată sfârșitul nu vine
e liniște și-un
pat conjugal ne învăluie
lenjerii din zăpadă
din ploaie ferestre
neopritele scări

nu am luat niciodată în serios regulile
am simțit că
de o limită sau alta nu se trece și
am trecut

iată-ne înghesuiți și fericiți într-o pânză cum
ne strângem inimile să încapă
prin față trece timpul bezmeticul tren cu ochii închiși
ne lunecă prin palme ca pe șine
o gâdilătură perversă ne-alegem cu vreo câteva tatuaje și mimici distincte
în spate galacticul fluviu eterna ispită-a unei vechi conjugări
lateralele sunt ale păsării în aripi captivă

privit din afară habitatul ne este o groapă stingheră
molozul în care se cade punctiform și constant

numai noi casnicii am învățat să fim
(printr-o ironie desăvârșită? printr-o soartă?)
și vrem cu înverșunare să ne-ntoarcem căci
dor ni se face și viață de
soarele nostru minuscul și-orange
de plânsul intrat în duhul pereților albi
de pașii incrustați în tăcere cum sângele în venele arse

ne-am îmbrăcat morțile în veșminte de casă
le-am dat câte-un nume și-un desert colorat
un loc în livingul roz lângă geamul albastru prin care
suave și blânde vin ploi cu nemiluita mai scap-o petală de înger
către-nserările noastre

învățăm
doar ușor ca de brize să ne speriem
zburăm în lăuntruri fără spaima de-a ne sufoca și fără să plângem „unde e cerul?”
nu ne spargem de ziduri nici de alte cuvinte

obrajii devin transparenți asemenea visului-n care frumos și-mpăcat
Dumnezeu și-a culcat liniștit veșnicia