am zis să scriu un poem ca și cum
aș găti iubitei o cină unică
sau așternutul acolo
unde nimeni nu a mai fost
pe o insulă creată din imaginația în doi

/

în fiecare pereche mai există câte o pereche
la fiecare cină și așternut se interpun alter ego-uri
iar acolo începe aici

/

la faza asta nu-mi mai rămâne decât
să tund iarba clipei
în vreme ce alții cinează cu toți acei alții
deși aici, la ultimul etaj al acestui zgârie-nori
așteptacul unei minime întâmplări
paște ce îl paște
iar creionul meu crede că mută ceruri

în fine
scriu
iată și tentativa de poem
după un lung preludiu în care
am ascuns întreagă așteptarea:

intră femeia
mă sărută ca pe morți
cu un gest cu mâna alungă foile
orice de pe masa mea
și se transformă într-o siluetă de grafit
apoi...
poemul

/

rând pe rând se diluează toate perechile
lăsându-ne singuri

ultimul cer ne-a tuns orice respirație
plutim
insule într-un ocean poematic
suntem nimeni
suntem nimenii noștri care
nu au știut vreodată să scrie
despre tunsul aerului acolo sus
unde sărutul
e singura cină

/

abia acum vedem
ce zgârie-nori sunt firele de iarbă...!