poate am plecat de mult de aici, poate că în trăistuța aceasta
îmi port papuceii de balet pe care ei nu i-au văzut vreodată
știți cum se dansează cel mai frumos?
se pleacă din lume, printre spărgători, milioane de gene te acoperă
până când nu mai vezi nimic, numai cerul
iluminat de miliarde de candelabre sublime, atinse de îngeri, în trecere,
poate și eu am scris câte ceva când îmi erau picioarele foarte micuțe,
îmi pare că dumnezeu mă privea, pe când scriam literele foarte mărunte,
cu o caligrafie scâlciată, pierdută...
cred că aș fi semănat cu o micuță chinezoaică,
mama îmi legase picioarele, cum era obiceiul odată și pe aici...
însă acum, când arlechinul mă privește de foarte aproape,
nu mai pot spune nimic,
pesemne ochii lui mari, de martie,
mi-au ațintit balerinii, și știe unde mi i-am așezat.
este foarte târziu pentru plâns, de ce să plângi
când circarii întind corturile mari, ascunzând astfel cerul cu stele?
să mai rămân o vreme, totuși, aici,
tată,
îmi vreau inima înapoi, o să dansez foarte frumos cu ea,
și o să o așez în locul de unde a luat-o cineva, văzând legăturile
de mătase și rănile, și la urmă urletele,
nu, așa e, nu am plâns mult, și nici nu am strigat cum ar fi strigat noaptea stelelor, foarte mult
poienile sunt ascunse, și în poiană nu este niciun brad
acum parcă înțeleg
de ce e așa...
pesemne brazii cresc undeva unde legăturile dor...
mă dor picioarele, mamă, legăturile dor...
știi?
baletul e cel mai frumos lucru de pe pământ
și de pe pământ se văd cel mai frumos brazii cu care în stele râdeam
de jos
se mai ridică încă un brad, și probabil nici Crăciunul nu va mai fi, la iarnă, la fel...
luminițele plâng, și o să plouă și o să ningă cu plâns... Crăciunul nu o să mai fie niciodată la fel...
e demult
și pe gardul meu s-au așezat coronițe.