fotografiile îmi țin de urât
vocile din radio la fel
cărțile se transformă în suspine
coșmarurile în amintiri
vino într-o zi să alergăm
pe brazde ce ne sucesc gleznele
vino să mă ierți
așa cum eu nu știu să o fac

în tăcerea fără oprire
scot sunete când trece prin mine
căldura care mă dilată
ca o casă bătrână bântuită
ca asfaltul sub soarele puternic
vino și bate un cui
de care să mă agăț
ca la ultimul cutremur dintre noi

vino într-o zi să găsești
ce-a rămas neschimbat
ce-a mai rămas din mine
un scaun pe care se odihnesc
hainele purtate departe
dealuri după dealuri după dealuri
tot vin și nimeni nu mai vrea
să le străbată la pas
în căutarea fericirii