În fiecare zi cădem în gropi tot mai adânci,
în timp ce alții, dintre noi,
se cațără pe stânci,
și nu mai vrem,
sau chiar nu mai putem,
ca să ne ridicăm,
târându-ne pe brânci, la fiecare pas,
cu ochii sugrumați, de-atâta suferință,
pierzându-ne și ultima fărâmă de credință,
și azi, așa, și mâine, tot la fel,
până ce ne vom depărta de cer
atât de mult,
de va rămâne doar pământ din noi,
și apoi piatră,
tânjind într-una după apă,
în vreme ce pe dinlăuntru, viermele pustiului o să ne roadă,
dram cu dram,
redevenind cu toții ceea ce eram
mai înainte de-a fi zămisliți,
ca în final, să fim pe de-a-ntregul înghițiți
de vid
și de neant,
ca și cum niciodată nu am existat