depresia e o cameră cu gravitația stricată:
lucrurile nu mai cad, se înfundă

ochiul refuză lumina,
mâna refuză atingerea,
lingura uită ceaiul, cafeaua, siropul mamei,
iar gura uită să se deschidă pentru a înghiți

trupul se scufundă greu și mut,
într-o mare grea, fără valuri-
raza de soare intră până la pervaz și se oprește,
ca un animal străin, fără curaj-
în oglindă se developează o fotografie tremurată,
clipește rar, ca un bec pe sfârșite

prieteni bat la ușă: „hai afară”,
dar clanța e de plumb,
iar vorbele lor se lipesc de covor
ca un sirop murdar, înnegrit,
care lasă urme lipicioase sub tălpi

timpul se decojește de pe pereți
în fâșii diforme,
ca vopseaua umedă care cade prea repede,
lăsând în urmă dâre de mucegai verzui
și pete galbene ca niște vânătăi pe zid-

nu doare; doar te trage încet, încet, în jos,
același trup veșnic obosit,
precum un sac de nisip ud,
ce nu se mai lasă ridicat.

și totuși, vindecarea va începe:
când ochiul acceptă o rază ce se va aventura peste pervaz,
mâna se va lăsa atinsă de o altă mână,
lingura își va aminti gustul ușor dulce-amărui al cafelei
și îl va lăsa să fie început de zi-

iar timpul, care se decojea de pe pereți,
se va reînchega în clipe fragile:
un pas timid afară, o respirație adâncă sau două
și mai ales o carte deschisă chiar la întâmplare-

doar atunci depresia va dispărea
ca o umbră prinsă din urmă de lumină
când vei vedea la geam o frunză mică, încă verde,
un fir de rădăcină puternic ce îmblânzește piatra

iar gravitația, odată stricată,
își va scutura haina de plumb
și se va așeza la locul ei:
curată, limpede, întreagă-
nu te va mai apăsa, ci te va lăsa să plutești
spre tine însuți.