Noroc, Mitică! La mulţi ani!
Monşer, parol!
Nu savurez aceste false-apucături
de protocol.

Spui „la mulţi ani” şi „să trăieşti”, adică
unuia care – cum să zic – ridică
vagi semne că ar fi pe ducă.
Nu-i cazul meu.
Deci zi mai bine
s-aducă ţuică
şi măsline.

Să scoată cinci scrumbii sărate
şi, până se porneşte jarul,
apucă-te şi cu mojarul,
storceşte vreo câţiva căţei
de usturoi,
şi cu mujdei
să freci pastrama pe la coaste,
să curgă seu şi să adaste
ulciorul plin cu tulburel,
‘nainte să mă-nfig în el.

Priveşte-o numai —
cum l-aduce
lipit de ţâţe; să-l hurduce,
să-l joace-n spume şi dichis;
cu ochi de fiară
în plictis
te soarbe şi te scuip-afară,
când sfârcu-i tare
de fecioară
te-a tras de-a dura în păcat,
potirul când ţi-a deşertat
copila (c-o credeai copilă),
necum otreapă vibratilă,
cu părul negru prins în coc
peste un fir de busuioc!

Să nu-mi urezi – deci la mulţi ani!
Întreabă-mă dacă am bani,
să-i bag colea, între buric
şi ghiontul de „mai stai un pic”,
între „mai vino” şi „no hai”,
din limuzină la tramvai.
Mi-e dorul dat! Dar nu mă plâng,
când buzele i se răsfrâng
şi dinţii albi mă ispitesc,
ah, Doamne! cum mă forfotesc
prin brăcinari dorinţe vii
şi ispitirea de a fi
măcar odat’ purtat în trap,
fără dantelă sau valtrap,
ci doar cu albu-i de lumină
săltând sălbatic şi nebun
în rug aprins ca o felină.

…

Aşa grăitu-mi-a Mitică,
când i-am urat de „la mulţi ani”,
(râdeau ici-colo mitocani,
distrându-se la una mică).
— Te las, monşer! Mai stai?
— Mai stau.
(E băiat bun; dar se complică.)