Mi-am scris visurile pe nisip,
am sperat că apa le va întări forma,
dar, trădătoarea, a ales să măture literele
ca pe niște firimituri de prisos.

Privesc particulele fine
și realizez că valul nu a săpat adânc
în ele —
le-a șters doar conturul,
nu și existența.

Am luat doi, trei nori albicioși;
i-am modelat după chipul visurilor mele,

însă s-au împrăștiat
cum se risipește ceața
în diminețile de vară,
iar visurile mele au dispărut.

Le simt acum
în fiecare picătură de ploaie,
în fiecare mugur de frunză
care s-a hrănit
din sufletul norilor.

În stâncă mi-am sculptat visurile —
voiam să le ating,
să nu le poată nimeni contesta existența.

Le puteam pipăi acum,
dar nu le mai puteam înțelege.