filierele acelea păreau vechi de când lumea.
stricam filetele în veselie.
mai aveam puțin și deveneam
un fel de maeștri în arta ciobirii.

veselia continua după ce începeam debitarea.
tu săreai cu ambele picioare pe ghilotină,
știind c-am să te prind
și-am să te strâng în brațe,
în aplauzele celorlați.

azi, pierduți prin sfere diferite de relații,
tot mai păstrăm cioburile adolescenței de-atunci.

uneori, trecem dincolo de clasica
înșurubare a gândului în memorie,
ne filigranăm cioburile în suflet,
le strângem în piept ca pe odoare.

nu, nu e telepatie aici.
habar n-am ce e.
știu doar că totul vine din adânc.
și mă tem să nu-l ciobesc.