M-a durut un cuvânt asurzitor,
fără sens, fără leac,
căzut din cer ca un bolovan ud
fix în locul unde stăteam —
în loc de scânteie de viață, au fost săgeți aruncate
în carne,
în echilibru,
în liniștea pe care o țineam cu greu între coaste.

Durerea nu a fost fizică,
a fost în adânc,
în ADN-ul strămoșilor mei
uitați în umbră,
în memoria lor care încă respiră prin mine.

Am simțit sonoritatea cuvântului
intrând direct în inimă,
ca o explozie mică,
nevăzută,
dar suficientă cât să mă clatine.

Și mă întreb —
de ce aruncăm cu noroi în alții,
dacă nu îi cunoaștem,
dacă nu le știm puterea,
fragilitatea,
capacitatea de a duce?

Răspund singură:
din frustrare,
din spaime nespuse,
din colțurile întunecate
în care nu vrem să ne uităm
ca să ne vedem.