Sunt fii din vatră veche, cu harul în priviri,
Unul cioplește piatra, altul scrie rostiri,
Cuvintele ce udă hârtia-n jurământ,
Iar dalta-n stânca mută dă viață-unui cânt.

Văd troița bătrână la margini de hotar,
Zice Arghezi: „Frate, dăm slovei aripi, har,
Să urce spre lumină prin vămile de jar,
Căci arta nu cunoaște nici ziduri, nici hotar.”

Brâncuși, ca o columnă, se-nclină pe răzor,
Cu anii grei pe umeri, dar trupul roditor,
Iar palma ca țărâna îi spune la apus:
„O lume de sudoare în piatra mea am pus!”

Duhul se joacă tainic între condei și fier,
Unde-un cuvânt e daltă și visul este-un cer;
Slova se scrie lent, din chibzuială sfântă,
Iar viața cea nouă din umbre se avântă.

Pe scări de vis, spre ceruri, în stâlpul infinit,
Urcă tăceri de aur, unde-un soare-i oprit;
Lăsând în urmă totul, ce-i vechi și obosit,
O rugă-naltă-n munte de granit dăltuit.

La Masa-aceea Sfântă, doar scaunele spun
Povestea ce prin vreme și-a croit drumul bun;
Spre culmi de măreție urcă neamul prin cânt,
Purtând în piept mândria și-un gorjenesc avânt.

Sunt piatra și cuvântul o punte de bazalt,
Uneltele sunt trepte spre cerul cel înalt.
Din inimi scot lumina, un fulger pe pământ,
Iar slovele-nfloresc dintr-un tainic legământ.

Sunt fii din vatră sacră, pe veci în acest loc,
Prin munți și prin sate s-aprinde un tainic foc.
De la Târgu-n Hobița, spre slava Domnului,
Doi meșteri ard ca jarul în vatra Gorjului.