sã nu ne mai vadã toate lighioanele
stingem luna cu o suflare din inimã
tu îmi numeri femeile de pe piept
ca pe nişte evenimente solare
cu umbreluţe de paie
apoi ne îmbrãţişãm ca sã nu ne rãtãcim
din când în când nu mai ştim cine care mai e
dar ne cãutãm disperaţi buzele
sã respirãm cumva dincolo de plãmâni
printr-un fel de branhii
care strecoarã iubirea din transpiraţia frunţilor

întotdeauna sfârşim goi pe un câmp înmiresmat
tu albã şi cu un zâmbet care pomeneşte raiul
eu despletind inutil margaretele
adâncit într-o obosealã frumoasã
în care fiecare soldat devine fluture
iar bombele atomice
recipiente cu şampanie