de la o vreme curcubeul a învăţat să coboare peste noi
ca un evantai, alcătuit din beţe de chibrituri aprinse
în culori tari, doar în culori tari
sau răsărit întors la baza unei cărţi de tarot
anume trecută printre degete să îmi poţi spune cu reproş eşti târziu
şi nu era magia ta, nici măcar asumarea ta
(nelipsitele umbre, deşirate în falsitate şi răutăţi amăgitoare)
doar aprindeai câte un chibrit, câte un chibrit pe rând
şi îl aruncai într-un pahar cu apă, neîncepută
apoi fugeai, fugeai de tine, ce patetic
(îmi venea să-ţi zic dă-i cu banul şi alege
cum n-ai ales niciodată, până acum
captivă în marsupiul de platină al minţii tale)
anume spunându-ţi mă mint să nu te ştiu
eşti pustiu eşti genune
prin mâinile mele, cu pielea catifelată, ochii domnului
ochii domnului trecând
(e despre simţul tactil bătut uşor în spume)
peste ochii mei cum o blândeţe
anume dezlegaţi de tine de lume
cum un curcubeu de secetă, ridicat în roşu
(cărămidă lângă cărămidă
sub un cer plămâniu)
din seva nerostitelor cuvinte
cuvintele_necuvinte
seva aceea diluată prea mult diluată în apa ta ruptă
de mintea ta apoi ridicată în ceaţă şi nor
în ploaia fără cuvinte, ploaia numită
dor şi aşteptare mută
nimeni altcineva nu poate salva un om din alegerea lui
din gândul lui la un drum lung
doar legănându-se într-o bolnăvicioasă resemnare
cum într-un hamac de vânt, sub un cer plămâniu
cum un şarpe care-şi lasă pielea
pielea moartă în pragul casei
amurg într-un pustiu să nu
îmi amintesc să nu nu te mai ştiu